Pentru că fiecare poveste are cel puţin două versiuni.
Cine ştie unde e adevărul? Câteodată îmi dau seama că până şi eu, care mă vreau sinceră cu mine mă mint uneori. E greu, din afară, să judeci cu adevărat obiectiv.
Dar din interior, lucrurile se schimbă. Cuvintele pot face rău, dar răul creeat de cuvinte poate fi îndepărtat uşor cu o simplă întrebare, cu încercarea de a clarifica situaţia. Faptele, însă, rănesc cel mai adânc, iar cu cât e fapta mai gravă şi dorinţa de a face rău mai mare, cu atât e şi durerea de după mai mare.
Sunt prea mândră ca să mă consider victima ta. Nu sunt suficient de ipocrită încât să mă consider victima mea.
Ştiu doar că mă lepăd de toată suferinţa pe care aparent ţi-am cauzat-o. Şi nu spun asta pentru că m-ai făcut şi tu, la rândul tău, să sufăr, ci pentru că ar fi fost mult mai simplu dacă întrebai înainte să acţionezi, aşa ai fi evitat să te răneşti, în primul rând, pe tine. Şi mă lepăd de toate acuzaţiile stupide pe care mi le-ai adus nu numai acum, ci şi de-a lungul anilor, înainte să te întrebi dacă pe mine mă deranjau toate lucrurile astea sau dacă eu eram cu adevărat cea vinovată. Şi mă lepăd de căcatul în care ai vrut să mă bagi, pentru că nu e locul meu acolo. Şi mă lepăd de toţi cei care şi-au dat cu părerea fără să mă cunoască. Şi mă lepăd de promisiuni, de speranţe, de vise, de surâsuri, de glume, de sacrificii, de ţineri de mână, de plimbări în parc, de nopţi albe, de tot ce am împărţit noi, pentru că acum nu mai valorează nimic.
Sunt mulţumită totuşi de faptul că atunci când spun povestea o spun din ambele puncte de vedere şi încerc să prezint obiectiv, ceea ce aparent nu se practică, dar mi se pare mult mai drăguţă povestea dacă o spun aşa. Îţi ofer şansa să fii înţeles. Vrem, nu vrem, până la urmă asta ajungem toţi, poveşti. Şi, bine-înţeles, unele sunt mai reuşite decât altele.
Aşa că îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că ai adăugat câteva capitole la povestea mea. Îţi dedic aceste rânduri ţie, celui care a scris cu cerneală permanentă pe sufletul meu, celui căruia i-am oferit totul şi care nu numai că a trimis înapoi fără ca măcar să se uite atent la ce avea înăuntru, dar le-a şi împachetat urât. Sunt convinsă că nu ai să ajungi să vezi asta, dar sincer nu îmi pasă. E povestea noastră, dar e numai a mea.
Să dea naiba, asta da poveste!
A trecut ceva timp de când am scris o dedicaţie, şi, oricare ar fi fost împrejurările, acestei persoane oricum i-aş fi dedicat câteva rânduri aici, pentru că, la un moment dat, am crezut.
Dar toată mizeria asta s-a transformat într-o poveste puţin scârboasă, uşor sadică, dar o poveste bună, oricum. Îmi pare rău că a trebuit să se ajungă aşa, şi îmi pare rău că rândurile dedicate lui nu sunt mai vesele. Nu cred că e un monstru. Sau cel puţin aşa sper. Cel puţin nu cu toată lumea. Dar ştie să se prefacă al naibii de bine şi nu cred că vreau să am de furcă cu aşa ceva.
Mă rog, cam asta a fost. Mulţumesc.
