Scurt.

Pentru că nu prea am timp acum, dar simt nevoia să scriu.

Sunt curioasă, mai e cineva care se oboseşte să citească tâmpeniile pe care le scriu eu aici? Mă rog, asta nu prea are importanţă acum.

Sunt departe, dar nu ştiu cum sunt. Ceva din mine a murit, şi mi-am dat seama de asta acum câteva zile, dar nu puteam să văd ce.

Am impresia că a murit şi ultima parte inocentă din mine, împreună cu tot ceea ce însemna promisiuni făcute faţă de mine, în primul rând.

Nu e ca şi cum nu simt nimic. Cred că simt ceva, dar e negură în mine. Ceva e mort, şi nu prea îmi mai pasă în momentul ăsta de nimic. Parcă nu mai sunt eu, nu îmi mai strălucesc ochii, nu îmi mai bate inima repede când aud "acele" cântece, nu mă mai bucur de soare, nu mă mai oftică ploaia, nu mai zâmbesc fără să mă gândesc că aşa ar trebui să fac, nu mai sunt impresionată, nu mai plâng când mă simt tristă, nu mai sunt complet vie.

Şi nici măcar nu sunt deprimată, deşi probabil aşa ar fi normal să fie.

Şi nici măcar nu urăsc, deşi am fost aproape, şi poate ar fi fost mai simplu.

Şi nici măcar nu pot să-mi plâng moartea, pentru că ceea ce ar fi plâns o dată e mort...