Nu am timp. Nu mai am timp. Si mi-ar placea sa pot sa ma impart in cel putin doua, ca sa pot sa duc la bun sfarsit ce am de dus.
Banuiesc, si cred ca am dreptate, ca nu sunt singura in situatia asta. Suntem multi in criza de timp, accelerand spre destinatie in mod inconstient, rugandu-ne sa se prelungeasca clipa.
Asta-i calmul dinaintea furtunii. Acum mi-am amestecat timpul de cafea, tigara si invatat la romana, si m-am apucat sa-mi insir doleantele pe aici. Daca as putea sa dau bac-ul maine, l-as da fara sa ezit. Cel putin, voi sti ca am scapat de nebunia asta din mintea mea.
Si cel mai rau imi pare ca nu mai am timp sa ma distrez. Am reusit greu, printr-o coincidenta ciudata, sa ies miercuri pentru o ora din casa. Asta m-a facut sa vad cate am pierdut, ce de lucruri noi s-au intamplat cu ce a ramas din vechea noastra gasca, cat de tare este sa vezi ca se inteleg bine din nou. Ma bucur pentru toti, ca si-au gasit locul si se inteleg din ce in ce mai bine. Mi-as dori sa vad lucrurile astea cu ochii mei, dar revin la inceput.
Nu mai am timp. In doua luni dau bacul. Asa ca trebuie sa scap de hopul asta si sa fiu libera cu adevarat dupa aceea.
Asa ca imi rog prietenii: asteptati-ma. Nu sunt moarta, sunt in criza. Tin la voi toti si-mi e dor de voi si de glumele voastre, de sustinerea voastra si de prietenia voastra. Mai am putin peste doua luni de tras, si dupa aceea chiar voi fi libera. Sa nu ma uitati, pentru ca eu nu v-am uitat, si va port in inima peste tot.
Poate ne mai vedem pana atunci, dar nu o sa fie acelasi lucru. O sa revin dupa ce scap din nebunia asta.
Si sa stiti ca eu va sustin in continuare. Daca aveti nevoie vreodata de ajutor, vi-l ofer cu cea mai mare placere. Sunt aici in continuare, si voi fi aici cand veti vrea sa stati de vorba cu mine.
Ne vedem (cu adevarat si fara sa va stresez cu bacul meu) in doua luni!
Asta a fost pentru toti prietenii mei. Ma bucur sa aud cate ceva despre voi, si m-am bucurat si mai tare cand v-am revazut, pe doi dintre voi, si v-am vazut sanatosi si pusi pe glume, exact asa cum v-am cunoscut. Mi-ar fi placut sa scriu pentru fiecare in parte, dar asa v-am reunit pe toti si, sper eu, v-am transmis exact cat de importanti sunteti pentru mine.
A, da, si trebuie sa mai adaug ca ma bucur ca toata lumea si-a deschis ochii, si a inteles exact ce se petrecea cu noi, si cum eram foarte aproape sa ne departam unii de altii pentru totdeauna. Si totusi, acum stim cu totii in cine putem pune baza si in cine nu, nu-i asa? Mai bine mai tarziu, decat niciodata.
